Cu cinci-sase ani in urma, mama a adus impreuna cu targuielile zilnice un pui de mat tigrat si pufos, cu blanita deschisa ca mierea.

Ochii - nasturi galbeni, stralucitori, urmareau cu mirare orice fosnet, orice miscare. A fost deliciul nostru, al amandurora, privindu-l crescand, bucurandu-se, in felul cel mai neasteptat, de micile noastre realizari casnice. Mi-amintesc, de pilda, de covorul cel nou din hol, pe care l-a onorat cu nenumarate tumbe si rasuciri de tavalug, cand l-a simtit pentru prima oara sub labute. Foarte gurmand, pisicul nostru prefera pestele, asa ca zeci de zeci de kilograme de peste congelat au fost carate, fierte si dezosate pentru placerea mustatilor lui. Fiind un cotoi castrat, mult prea tarziu am aflat ca aceasta era mancarea cea mai putin indicata siluetei lui dolofane, de altfel, extrem de fotogenica. Caci era un pisoi gras, dar nu dizgratios. Blana lui deosebit de frumoasa, in culori calde, facea impresia unei rase de mare clasa, desi Tusculeacul nostru nu era decat un modest maidanez. Am multe fotografii cu mica mea vedeta, pe care o purtam in brate, ca pe un copil: "Tuscuta mea", asa-i spuneam, sau Tusculeac. Tusculeac poate ca rimeaza cu Prepeleac, eroul lui Creanga, dar tocmai aceasta potrivire imi parea nostima, plina de farmec si tandrete. Dar iata ca o toamna umeda, ca aceasta in care va scriu, mi l-a luat pe Tusculeac, baiatul casei, cu toata dragalasenia si hazul lui. Un blocaj renal, favorizat de castrare si ospetele pescaresti, l-a pus la pat, cum se spune, si in cateva zile de suferinta cumplita pentru el, de jale si remuscari pentru noi, ne-a murit pur si simplu in brate. Mama, care era preferata lui, a facut in acel an o depresie, si iata ca si azi, ca si in alte toamne care s-au scurs de la pierderea lui, ni-l amintim cu drag, nu numai noi, ci chiar si rudele si apropiatii nostri, martorii giumbuslucurilor lui, tr