Una din constantele societatii romanesti postrevolutionare a fost existenta unui dusman colectiv si raportarea permanenta la el. Rand pe rand, acesta a luat multe forme, de la teroristii revolutiei si pana la securistii zilelor noastre. Dar cel mai mare dusman colectiv care a fost prezentat romanilor, in ultimul deceniu, a fost PSD (cu diversele sale nume si cu diversii sai lideri). PSD-ul, mai ales cel condus de Ion Iliescu, a fost mult timp principalul adversar al societatii civile si al celor care cereau democratizarea reala a Romaniei.

Existenta dusmanului colectiv a generat o simplificare puternica a discursului public. Era suficient sa te raportezi pro sau contra acestui reper al societatii. S-a creat rapid imaginea celor doua Romanii, dintre care una sustinea distrugerea acestui dusman si cealalta nu. Campaniile electorale s-au construit in jurul acestui dusman, iar singura sansa pentru PSD de a castiga alegerile a fost aceea de a "inventa" un alt rau, temporar, mai mare decat el insusi. In unele momente chiar a reusit. Timp de cativa ani, inamicul pe care Iliescu l-a definit a fost unul exterior, cu provenienta vestica. Evident, o astfel de constructie nu putea sa reziste foarte mult, mai ales ca optiunea politica a Romaniei era de indreptare spre Occident (adica exact spre "sursa raului" blamat de pesedisti). Si nici nu a rezistat. In consecinta, in 1996, PDSR nu a mai avut ce sa propuna si, dat fiind ca sperietoarea intoarcerii regelui nu a mai tinut, a prevalat imaginea initiala, cea in care partidul lui Ion Iliescu era dusmanul colectiv. Iliescu a stiut insa sa revina in 2000. Dupa o guvernare controversata a CDR, de frica extremismului lui Vadim Tudor, populatia a optat cu inima indoita pentru reintoarcerea la Iliescu si Nastase. Din nou, o situatie temporara. In 2004, cu o Romanie aproape integrata in UE (deci fara posibilitatea de a mai defi