Am fost copil de trupa. Ma rog, copil de trupa e un fel de a spune. Ideea e ca mi-am petrecut mare parte din lungile vacante de vara prin curtea unitatilor militare, pe puntea vreunei vedete ancorate in port, flecarind cu marinarii, rontaind pesmeti dintr-aceia uscati care se umflau cit toate zilele daca ii puneai intr-o cana cu ceai, ori jucindu-ma de-a v-ati ascunselea cu alti copii de ofiteri, pe coridoarele inguste ale vapoarelor militare romanesti. Am vazut armata de dinainte de '89 prin ochii neexperimentati ai copilariei si am fost fermecat, o vreme, de disciplina cazona, de "robotismul" aproape comic al soldatilor, de saluturile sablon, de uniforme si de arme.

Apoi a venit revolutia si niste tineri recruti s-au impuscat unii pe altii, am mai crescut un pic si am abandonat gindul de a urma cursurile unui liceu militar. Dar am continuat, din cind in cind, sa-mi pierd vremea dincolo de gardurile inalte ale unitatilor militare. Doar ca ceva se schimbase in felul in care priveam lucrurile. Tristetea soldatilor, dorurile lor, dar si rautatea cu care ii priveau pe proaspetii recruti ori felul in care li se vestejeau visele, devenisera mai vizibile pentru mine. Am inceput sa pricep, incet-incet, ca sub bocancii lustruiti impecabil se ascund picioare pline de bataturi dureroase, ca sub masca stralucitoare a militariei obligatorii se mototolesc destine.

Pe 7 iunie 2003, un soldat de la Simleul Sivaniei s-a sinucis prin impuscare in timpul executarii serviciului de garda. Pe 16 septembrie, la Baia Mare un soldat si-a impuscat patru colegi, si apoi s-a sinucis. Pe 19 iulie 2004, un militar de la Ghimbav si-a tras doua gloante in cap cu pistolul mitraliera. Pe 26 noiembrie 2005, la Bacau, un soldat s-a impuscat in timpul garzii, iar pe 19 septembrie 2006, la Lipova, un altul si-a impuscat un camarad in cap.

Am fost de citeva ori la un pas