Asa e Dunarea! N-o auzi, dar stii ca e acolo, o simti, aproape ca o respiri. Si, cu cat te apropii mai mult de ea, ti se schimba mai tare vocea, timbru vocii, se schimba ecoul.

Azi nu ma gasiti la Bucuresti. Sunt plecat din localitate. N-am ordin de deplasare, n-am nici foaie de parcurs, n-am nici macar delegatie. Sunt plecat din localitate si-atat. Sunt plecat pe Dunare, gata sa intru in concurenta cu colegii mei aflati in Croaziera. Sunt plecat pe Dunarea copilariei mele. Simt si acum sub pleoape diminetile reci mergand spre Dunare pe un drum cu tarana amestecat cu ceata. Cu talpile goale, mergand printre vii si cimitir, intre vii si marginire! In fiecare zi acelasi drum, aceeasi directie, neratacindu-ma niciodata, auzind-o de la distanta cum tace. E sentimentul acela ciudat, cand n-auzi nici un zgomot, dar stii ca e cineva acolo. Asa e Dunarea! N-o auzi, dar stii ca e acolo, o simti, aproape ca o respiri. Si, cu cat te apropii mai mult de ea, ti se schimba mai tare vocea, timbrul vocii, se schimba ecoul. Cuvintele se prelungesc chiar daca vorbesti in soapta, cu atat mai mult daca strigi. Asa isi face simtita prezenta inainte de a o vedea. Ai alta voce, ai alt glas, ca-n fata unei intalniri importante si te pregateste chiar ea pentru asta. Nu vrea sa te ia pe nepregatite cu frumusetea ei. Si cu toate astea, te va tulbura de la bun inceput! N-are prea mult timp de discutii. Curge si-atat. E taramul unei povesti care nu se termina niciodata. E maiestuoasa, e grandioasa, e misterioasa si, daca nu esti atent si te lasi furat de ea, nu mai pleci niciodata. Te stabilesti pe unul dintre malurile ei. Dunarea e ca o granita care trece prin fiecare dintre noi. O granita care ne imparte in doi. Unul, cel pe care-l intalnim in fiecare zi, il cunoastem atat de bine, este eul acela comun si domestic, cuminte si supus vietii, si celalalt, gata sa plece spre nec