Sorin Antohi e mostra de ratiune de laborator care functioneaza perfect in orice mediu. Spre deosebire de cazul Monei Musca cu care pare sa semene pina la un punct, cel al decanului demisionar de la Central European University (CEU) n-ar trebui supus unei judecati publice. Nici macar academice. Tot ce a construit pentru sine si pentru altii nu cerea la schimb nici o investitie de incredere.
Si-a turnat colegii si prietenii la Securitate. Ani intregi. A jucat la ofsaid faza deconspirarii, marturisindu-si pacatele tineretii in ceasul al treisprezecelea. Tavalugul justitiar din Romania acestor luni l-a mai surprins si cu o pata pe CV-ul academic. Decanul de la CEU mai minte o data, de data asta nu prin omisiune, ci prin manipularea aproape gratuita a unui fapt, totusi inofensiv. Acela de a detine sau nu o simpla patalama.
Puse cap la cap, faptele despre care vorbim te trimit usor cu gindul la stigmatul imposturii. Unul cu traditie in Romania. In plus, cazul pare a avea si un corespondent politic destul de recent, in cel al Monei Musca.
Ambele personaje, odata deconspirate, par la inceput de neinteles, iar prima reactie pe care aveau s-o produca e stupefactia. Ambele si-au construit in timp o reputatie atit de inalta, incit caderea fiind pe masura nu putea produce decit un soc.
Dar paralela cu Sorin Antohi ar trebui sa se opreasca aici. A urmat, in cazul Monei Musca, judecata rece care a trimis-o, evident, in zona imoralitatii, nume de cod „duplicitate“.
Cu Sorin Antohi e altceva. El beneficiaza, din partea noastra, de un statut infinit mai inalt. Antohi e amoral prin definitie. In fond, decanul demisionar de la CEU n-a pacalit cu adevarat pe nimeni. Nu dupa 1989.
Inselaciunea e relevanta social cind ascunde intentia unui troc public in care inselatul ofera, cum e in cazul Monei Musca, onorabilitate u
