Vă mai amintiţi când aţi scris ultima scrisoare? Nu mă gândesc la cea de recomandare, nici la cea de intenţie. Vă întreb de o scrisoare scrisă de mână, pusă într- un plic timbrat pentru a fi trimisă celor dragi? Cine-şi mai aminteşte! În era tehnologiilor avansate?! E mult mai simplu şi incomparabil mai rapid să trimiteţi un mesaj de pe telefonul mobil-chiar şi cu exasperantele prescurtări şi codificări ale noului limbaj, născut peste noapte, nu-i aşa? Sau, graţie tagmei lui Bill Gates, de pe messengerul calculatorului personal!
Trăim într-o lume, care pe zi ce trece se delimitează tot mai mult de cea reală şi muritori de rând ce suntem, cădem în capcana timpului şi a virtualului. Parcă nu ne mai putem desprinde de pe scaunul din faţa calculatorului. Suntem prinşi, dirijaţi, manipulaţi de monitor. Piuituri scurte ne trezesc atenţia, e un nou mesaj, o scrisoare electronică sau cineva de peste Ocean ne cere să-l acceptăm în rândurile prietenilor noştri. Spunem prieten, unora pe care nu i-am privit niciodată în ochi. Dar ne sunt prieteni, pentru că ne sunt alături după “un dublu clic dreapta de pe şoricel”, sau ne răspund imediat ce ajung înapoi la calculator. Deşi calculatorul ne poate ajuta sau chiar înlocui la plata facturilor, la cumpărături, mai are unele lipsuri. Cine ştie peste câtă vreme nu va mai trebui decăt să ne gândim că am făcut o baie reconfortantă şi calculatorul virtual va afişa pe monitor DONE. Gândit şi făcut! Până atunci se mulţumeşte cu puţin. Ne-a creat dependenţa. De la mic la mare-vârsta chiar, că nu e un impediment-toată lumea bate tastele de parcă am fi un neam de dactilografe. Am văzut un bătrânel, vioi în gândire, deşi cărând pe spinarea gârbovită povara zecilor de ani, interesându-se cum se salvează un fişier, pentru că la asta mai are de învăţat. Copiii de la grădiniţă învaţă primele cuvinte în engleză, tot din domeniul informati
