In cadrul proiectului PerForming the Body, initiat de Artlink, au fost prezentate la inceputul lui octombrie, la Muzeul National de Arta Contemporana (MNAC), piesele reprogramare de Mihaela Dancs, Scurta absenta intr-un prezent imaginar de Dana Balint, unu-unu de Florin Flueras, Ce poate corpul meu sa faca? de Ionut Stana si salata I.D. de Iuliana Stoianescu. Alaturi de spectacolele finantate de Centrul National al Dansului in cele doua sesiuni din acest an, PerForming the Body este prima ocazie de a vedea cum arata dansul contemporan vazut prin ochii celei mai tinere generatii ale sale. Iar viitorul nu suna neaparat bine.
Avem un dans contemporan romanesc (sau incepem sa). Avem o critica de dans (sau incepem sa). Si, pentru ca incepem sa le avem pe amindoua, e un bun moment sa incercam si o mica radiografie a felului in care se contureaza piata (sau scena) ideilor coregrafice.
Pentru ca, sa ma ierte Dumnezeul performance-ului, dar trebuie sa folosesc, macar acum, cuvinte mari: arta e un vehicul al ideilor. Sau, ca sa reiau modul de a vedea lucrurile al curatorului Stefan Tiron, arta traficheaza: idei, imagini, informatii si atitudini. Arta nu e o platforma cu vaste posibilitati pentru transmiterea in spatiu a propriilor inflamatii fizio-psihologice ale artistului. „Arta pentru arta“ n-a insemnat niciodata lipsa de miza (alta decit expurgarea frustrarilor individuale): „arta pentru arta“ desemneaza o orientare centripeta a mesajului, catre remodelarea interna a formei artistice; postmodernismul, cu redescoperirea, post-Fukuyama, a dimensiunii etice a artei, a reusit sa asocieze (sa zicem, definitiv) acestei inevitabile orientari centripete (preocuparea pentru limbaj) una centrifuga (preocupata de valabilitatea/eficienta ideilor traficate).
Alta banalitate: exista un risc major ca dansul contemporan romanesc sa ajunga la o asemanare fla
