Dacă am privi fără patimă criza singurului partid liberal din România, am înţelege că ea nu a început după 2005. Ea începe încă din anul 2000. Atunci, Stoica a avut curajul să se Dacă am privi fără patimă criza singurului partid liberal din România, am înţelege că ea nu a început după 2005. Ea începe încă din anul 2000. Atunci, Stoica a avut curajul să se desprindă de parteneri şi preşedintele în funcţie, să meargă pe drumul propriu, propunând liste separate în parlament şi un candidat la prezidenţiale credibil, dar nu neapărat din zona liberalismului economic de tip Dinu Patriciu. Pentru că anumitor grupuri din partid perspectiva opoziţiei de patru ani nu le-a surâs deloc, Stoica a fost debarcat la scurt timp după validarea sa de către congres. Cu ipocrizie, unii lideri liberali îl acuză pe Valeriu Stoica de semnarea protocolului cu PSD, dar, dacă ar fi sinceri cu ei, ar recunoaşte că adevărata contestare a fostului preşedinte liberal a apărut după ce acesta a rupt protocolul. Din acel moment, în partid a apărut şi competiţia pentru putere. Stolojan a fost o soluţie de compromis în 2002, pentru a asigura debarcarea lui Stoica fără convulsii şi pentru a ţine partidul unit într-o opoziţie ambiguă faţă de atotputernicul PSD. Desemnat candidat la prezidenţialele din 2004, Stolojan devenise istorie pentru mulţi din partid cu mult înainte de alegeri. Calculul era simplu: "merge Stolojan la Cotroceni, am scăpat de el". Iar "dacă nu merge la Cotroceni, tot am scăpat de el". Ne place sau nu, liberalii au jucat pragmatic, la două capete. Pe de o parte, cu PD în opoziţie, pe de altă parte, cu PSD în perspectiva venirii la putere după 2004, alături de marele frate social-democrat. În orice formulă liberalii ar fi ajuns la guvernare în decembrie 2004. Din acest punct de vedere, meritul preşedintelui de a-i fi instalat la Palatul Victoria nu este atât de mare, pe cât se spune.