Pentru vechii latini, consumul (v. vb. consumo, ere) este cheltuirea banilor, pierderea timpului, finalizarea unei stari, hranirea, epuizarea, risipirea, distrugerea, moartea. Nici unul dintre aceste sensuri nu s-a pierdut pe drum pina la noi, postmodernii de azi. Societatea de consum da un sens imediat banilor, ghideaza starile noastre cotidiene si le ofera un continut, organizeaza sistemul bulimic al dorintelor, incurajeaza pe toate caile risipa, inlocuirea din ce in ce mai rapida a obiectelor, disparitia lor in neantul unei noutati in raport cu care expierea simbolica a vechilor forme nici macar nu mai poate fi constatata si regretata. Etimologia nu ne insala. in isteria consumului se afla bine ascunse placerea noastra de a distruge si frica noastra de a muri.

Astazi, obiectele nu ne mai supravietuiesc, nu mai au cum sa sfideze precaritatea noastra gregara prin invulnerabilitatea lor dotata cu memorie. Ele dispar inaintea noastra, nu mai pot fi mostenite, inceteaza sa ne mai sfideze prin prezenta lor mustratoare, devin niste „consumabile“ de parcurs. Ne apartin pasager, ca intr-o curenta operatie de inchiriere. Sint insotite de la bun inceput, de cind am intrat in posesia lor, de propria noastra plictiseala utilitara.

E vorba insa de o plictiseala optimista. A consuma un obiect pentru a-l anula si a elibera cit mai repede spatiul pentru un inlocuitor de noua generatie care sa ne aduca o satisfactie in plus – aceasta pare sa fie miza. Astazi nu mai exista nici consum in sine, intre limitele unor necesitati date, nici obiect in sine, conceput pentru a infrunta timpul. Orice obiect achizitionat contine in formula lui de serie si posibilitatea unei substitutii cu o varianta a sa si mai perfectionata, de viitor imediat.

Pierderea, deteriorarea, uzura obiectelor nu mai poarta cu ele nici o conotatie nostalgica. Despartirea de obiectele