4. O neliniste din toate partile
Lucrurile se precipitau. Viata mea, adica. Pana la o anumita varsta, memoria mea este intacta; ca-ntr-o biblioteca in care stii precis unde sa intinzi mana dupa volumul respectiv.
Imi amintesc atat de departe si atat de bine, incat nu-mi vine sa ma despart de copilarie. Si, pe masura ce inaintez, privesc tot mai adesea in urma, ca si cum, odata spuse, vorbele, ceea ce descriu ele ar inceta sa mai existe; privesc cu teama propria-mi disparitie. Si cu neputinta. De fapt, cu cat vin mai aproape de ceea ce sunt, constat doar dimensiunea nimicniciei mele. Ca si cum anii au implinit trupul doar pentru a putea acoperi pestera dinlauntru... In care-mi tin microcipurile cu amintiri: nenea Botoc, soferul cu fetele lui, din Cluj, din Manastur (unde am locuit pana pe la cinci ani). Sau felceru', la care ma trimitea tata - doua case mai jos, dar ce aventura! - inainte de Craciun sa iau purcelul de lapte; tarziu am aflat ce patea godacul pe care-l aduceam strans la piept, mai-mai sa-l sufoc - doar ca, dupa Craciun, nu-l mai vedeam si trebuia sa astept iar un an de zile. Sau pe Cezar, lupul negru. Cezar, singurul caine care si-a repezit coltii in mana mea, fara sa muste insa, pentru ca am vrut sa-i iau puii pe care abia-i fatase. Cezar?, pai, da, pentru ca nimeni nu si-a pus problema, cand era mic, in buzunarul lodenului in care l-a adus tata, de la Scoala de dresaj din Sibiu, ca ar fi catea. Cezar, de altfel, constat acum, ocupa mai tot RAM-ul meu de-atunci. Traiam existenta lui, in umbra vietii lui de caine. Faceam ce facea Cezar - m-au prins chiar mancand "bot la bot" cu el, daca pot spune asa, umblam pe unde umbla Cezar, ma tragea cu sania, ma pazea ca pe ochii din cap, m-a gasit atunci cand am cazut in latrina din curte; toti ma cautau disperati, doar el stia unde eram si nu s-a clintit de langa usa pana cand cuiva i-a dat prin