Despre o carte de genul Cum era ? Cam aşa... (Editura Curtea Veche, 2006) am putea spune, scurt şi fără să ne prea pese de stil, că e "faină". Iar aceasta nu neapărat pentru spectaculoasa colecţie de amintiri din anii comunismului românesc, îndrumată şi stimulată de Călin-Andrei Mihăilescu, nici pentru demersul ei (pare-se tot mai necesar în vremea din urmă), cât pentru atmosfera tinerească, prinsă atât de exact în două dublete: ludic inteligent şi tristeţe aristocratică. Nimic mai mult, din fericire. În mare parte, cei 24 de autori se lasă antrenaţi în jocul aproape adolescentin de a compune, din poveşti, un scurt dicţionar al acelor timpuri. Fiecăruia îi revine, simbolic sau întâmplător, câte o literă care va recupera, într-un fel sau altul, mici fragmente de memorie. De dragul preciziei, iată lista completă, în ordinea noului alfabet: Mihai Şora, Vintilă Mihăilescu, Dumitru Radu Popa, Rodica Zafiu, Călin-Andrei Mihăilescu, Răzvan Petrescu, George Astaloş, Sanda Golopenţia, Vladimir Tismăneanu, Bogdan Ghiu, Mircea Horia Simionescu, Adriana Babeţi, Angela Cozea, Doina Jela, Liviu Papadima, Sorin Antohi, Ştefan Anastasiu, Ioan Groşan, Ioan T. Morar, Andrei Codrescu, Şerban Foarţă, Traian Ungureanu, Afra H. Reperul cel mai apropiat pare să fie - din suficiente motive - O lume dispărută, volumul de "istorii personale" al celor patru tineri cercetători ai comunismului românesc: Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Destul de înşelătoare comparaţie, totuşi. Avem, adică, încă şi mai multe argumente pentru a le deosebi. Începând cu simplul fapt că între cele patru microromane şi eboşele narative de aici drumul e lung; la fel de lung cum e acela dintre nişte reconstituiri vădit sincere şi umorul fin al unor reconstrucţii; în sfârşit, dacă istoria personală păstrează urme (discrete, e adevărat) ale istoriei publice sau se orientează, giroscopic, după