Ochiul malefic • Dulcele sărut al Daliei / The Black Dahlia (SUA, 2006), de Brian De Palma.

Cele mai tulburătoare secvenţe din Dulcele sărut al Daliei sînt şi cele mai simple: în ele e vorba despre relaţia dintre o fată, o cameră de filmare, bărbatul din spatele camerei şi spectatorul care o vede pe fată prin ochii acelui bărbat. Fata, Betty Short (Mia Kirshner), e una dintre miile de fete înghiţite şi scuipate afară de Hollywood în perioada de apogeu a puterii sale (1946-47, cînd cinematografele din America vindeau cîte o sută de milioane de bilete pe săptămînă); nu e nici măcar o starletă, ci doar o aspirantă, şi secvenţele acelea (filmate în alb-negru) sînt probele ei pentru diverse roluri sau, mai bine zis, pentru diverse lucruri pe care le-ar putea face pentru bărbatul nevăzut (regizor sau producător) care o intervievează. Forţa deranjantă a acestor momente provine din faptul că Betty, care are nişte ochi mari, nefiresc de luminoşi, e cu adevărat înfricoşată (şi tot mai rătăcită), dar, sub tutela falocrată a camerei, a învăţat să exploateze efectul poţi-să-faci-orice-cu-mine al fricii ei şi, atunci cînd vine în patru labe spre bărbatul care se uită - adică şi spre mine, şi spre unii dintre dumneavoastră -, sîntem puşi în faţa unei întrebări incomode: noi ce i-am face? Filmul lui Brian De Palma e despre legăturile dintre cinema şi fantezie erotică şi dintre fantezie erotică şi violenţă. Toate filmele lui sînt despre lucrurile astea. Nu mă refer la comenzile lui hollywoodiene (Incoruptibilii, Misiune imposibilă I). Mă refer la filmele lui de autor, cu texturile lor mătăsoase, ritmurile lor languroase şi ieşirile lor regulate în periferiile sordide ale cinema-ului - porno-ul şi shocker-ul de duzină (fata dezbrăcată fugărită de măcelarul psihopat). Unele dintre filmele astea sînt mai bune (Blow Out), altele sînt mai proaste (Femme Fatale), dar, după mine