Acuzat de un exagerat antropocentrism, de altfel specific monoteismului si, drept consecinta, de propovaduirea unei pozitii de superioritate a omului, care a generat o atitudine agresiva a acestuia fata de natura înconjuratoare, crestinismul încearca în ultima perioada o "adaptare la mediu", apropiindu-se de si chiar asumandu-si unele responsabilitati privind protectia mediului. Inadaptarea dogmatica, dupa unii redusa la o simpla neîntelegere a lucrurilor în profunzimea lor, porneste de la traditia biblica conform careia, la sfarsitul celei de-a 6-a zi a saptamanii creatiei, Dumnezeu a purces la facerea Omului, dupa chipul si asemanarea sa, spre a stapani pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot Pamantul. Asadar, plamadit din aceeasi unica tarana universala, omul poarta în sine materia din care a fost facuta întreaga Lume si se înrudeste astfel cu toata natura; totusi, el si numai el a fost facut dupa chipul si asemanarea divinitatii, fiind înzestrat cu suflet, gandire, simtire si vointa proprie. In aceasta calitate, primul dintre noi, Adam, a fost pus stapan peste Gradina Edenului, peste toata lumea vazuta si nevazuta si, în aceasta calitate, a dat nume tuturor vietuitoarelor si a primit misia de a se îngriji de soarta lor. In virtutea unui asemenea "cod divin" si exacerbandu-si statutul dehomo faber, omul si-a aservit si a exploatat mediul natural în folosul sau, uitand ca, în cele din urma, si el îi apartine, intrinsec. Atata timp cat totul s-a desfasurat în limitele suportabilitatii, nimic nu a tulburat aceasta relatie esentiala si atitudine religioasa; declansarea crizei ecologice, în a doua parte a secolului XX, a ridicat însa si problema raportarii crestinismului la ecologism. Spre a depasi impasul care nu putea fi ignorat, initial, unii teologi, invocand întoarcerea la adevaratele traditii crestine, au