Mă obsedează un scurt monolog al lui George Bacovia (1881-1957) despre solitudine, într-un interviu acordat lui I. Valerian (Cu scriitorii prin veac, EPL, 1967): "Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului, mi-am croit fatal o astfel de viaţă. Şi-apoi n-am fost întotdeauna prea sănătos.(...) Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul casei mele". Dintr-un interior protejat, poetul priveşte cu interes "oamenii" care trec prin dreptul ferestrei sale... Unii îi sunt, poate, cunoscuţi - pentru că i-a mai văzut trecând. Exteriorul nu e neapărat plin de primejdii, Eul se simte într-un contact afectiv cu trecătorii, de vreme ce-i iubeşte. Dar postura statică şi ocrotită îi convine, nu simte nevoia să iasă şi să se amestece printre ceilalţi, chiar interesul afectuos pe care ei i l-ar arăta i-ar suscita neliniştea. Participarea la o modestă agapă de cafenea, în poemul Seară tristă devine o agresiune sonoră de neîndurat, şi căreia eul poetic nu i se poate smulge: Barbar cânta femeia-aceea, Târziu, în cafeneaua goală, Barbar cânta, dar plin de jale - Şi-n jur era aşa răscoală... Şi-n zgomot monstru de ţimbale Barbar cânta femeia-aceea. Adverbul "barbar", mereu reluat, pune în lumină contactul dureros cu alienarea. Pe barbar nu-l poţi înţelege, cuvintele sale sună sălbatic pentru urechile obişnuite cu eufonia idiomului natal. Dar de ce eul liric se simte atât de personal vizat? El se găseşte în sânul unei cete care, fie şi doar graţie alcoolului, ar trebui să trăiască un moment de "petrecere": "Barbar cânta femeia-aceea.../ Şi noi eram o ceată tristă." Ceva mă face să-mi imaginez "în cafeneaua goală", nu un "noi", ci "o ceată tristă" - alcătuită din sosii ale lui Bacovia însuşi. Reacţia concomitentă şi unanimă a "grupului de euri" întăreşte senza