Dezastrul e cel mai celebru dintre români (da, chiar pe el l-am auzit aşa, să ştiţi!). Cel mai bine îmbrăcat, cel mai umblat, cel mai mediatizat. Dezastrul e băiat de gaşcă şi vorbeşte simplu, pe limba oamenilor: "opt morţi, cinci răniţi, teribilă tragedie". Ori, mai superficial, însă nu cu mult mai puţin dureros: "patru la unu, Gigi, ce blestem!"

Nimeni n-a votat pentru el la emisiunea aceea cu mari români, deşi, dacă te uiţi cu atenţie în cartea de istorie, îl vezi mai adesea prezent decît pe Ştefan cel Fructuos. Un dezastru e invazia romană a Daciei (cu preşedintele din epocă ucis la două judeţe distanţă de Tîrgovişte), un alt dezastru, retragerea aceloraşi romani cu care între timp inamicii se împrieteniseră trainic (unde naiba e morala aici?), un al treilea dezastru pare sosirea fără programare prealabilă a neamurilor migratoare şi încă unul apariţia (în mod oficial tîrzie) a ungurilor. Număraţi-le: la fiecare secol de istorie naţională, dezastrul mai apare şi mai bagă un gol în poarta goală de sensuri a naţiunii.

Chiar cu buletin de Bucureşti, dezastrul e de etnie străină. Alţii l-au adus, alţii sînt responsabili că stă pe capul nostru. Mihai Viteazul e omorît cu subtitrare, Ţ epeş e vînat cu traducători, Antonescu e condamnat cu telefon de la Moscova. Ciuma e a lui Caragea, falimentul, al lui Marmorosch-Blank, iubita Lambrino, a lui Carol de Hohenzollern. Chiar bietul ţăran se răscoală la 1907, spun ziarele vremii, din cauza agitaţiilor agenţilor străini. Puţin mai tîrziu, urmaşii aceloraşi ţărani încep să fabrice maşini după licenţă franceză, dar în care încorporează, cu geniu, picături de dezastru neaoş românesc (un prototip încă neomologat). După 1989, reîncepem din fericire importul de dezastru: Caritas, demnitarii cu studii la Moscova, bitterul suedez şi impozitul TVA, care se scrie la fel şi în franţuzeşte, dacă mai avea cineva vreo îndo