In curînd, se va deschide la Galeria Pogany, Teatrul Naţional I.L.Caragiale, Bucureşti, o expoziţie provocatoare şi incitantă în acelaşi timp: 1945 - 1965 realism socialist? Expoziţia încearcă, avînd la îndemînă doar materialul disponibil pe piaţa de artă, să facă o radiografie a epocii care începe cu finele celui de-al doilea război mondial şi sfîrşeşte cu venirea lui Ceauşescu la putere, nu doar din punctul de vedere al artei oficiale, ci şi din acela, pus permanent în surdină, al derapajelor, mai mult sau mai puţin manifeste, de la propagandismul diurn şi de la estetica oficială. Dar care era starea generală a României la mijlocul deceniului cinci, iată o întrebare a cărei schiţă de răspuns este textul care urmează. Sfîrşitul celui de-al doilea război mondial găseşte România într-o situaţie economică dezastruoasă, altminteri tipică pentru astfel de momente, şi în­tr-o situaţie morală şi politică de o extremă ambiguitate. Tradiţional antiruseşti şi, mai nou, antisovietice, sentimentele româneşti s-au îndreptat, permanent şi în mod legitim, către Europa Occidentală. Dar, spre deosebire de opţiunea noastră curentă pentru Franţa, forţele politice şi militare româneşti au ales în deceniul patru, mai degrabă din raţiuni mistico-ideologice decît din calcule economice şi pragmatice, alianţa cu Germania. Aşadar, de la intrarea sa în război şi pînă în august 1944, armata română a luptat, alături de Germania, nu numai împotriva Rusiei Sovietice, dar şi împotriva Franţei, Angliei şi, prin consecinţă, împotriva tuturor victimelor nazismului şi împotriva Statelor Unite însele. După intervenţia în forţă a Regelui Mihai din 23 august 1944, după arestarea lui Ion Antonescu şi după întoarcerea subită a armelor împotriva foştilor aliaţi, România se găseşte în situaţia paradoxală de a fi luptat pe două fronturi, de a fi simultan agresoare şi victimă, de a se regăsi atît în tabăra înf