De obicei, cînd vine vorba de cultură urbană, mintea ne duce automat la dihotomia urban-rural. Sau ţăran-orăşean. De altfel, în spaţiul urban autohton termenul "ţăran" a căpătat de mult o valoare peiorativă. Astfel, satul, spaţiul rural, ţărănescul şi "ţărănia" sînt eliminate apriori de pe lista valorilor culturii urbane.
În acelaşi timp, nu cred că percepţia generală include în spaţiul culturii urbane fenomenele subculturale sau de cultură undergound specifice ghetourilor urbane, deşi muzica hip-hop sau rap, ca şi vagabonzii, ce se încălzesc noaptea la focurile aprinse în butoaie de tablă, sînt în primul rînd fenomene culturale urbane.
De obicei prin "cultură urbană" se înţelege de fapt cu totul altceva, ceva ce nu e nici cultură în sensul strict şi nici întru totul urban. Ambii termeni ai sintagmei au, luaţi separat, o conotaţie de prestigiu, fiind valorizaţi pozitiv. "Cultura" e cultură, creaţie spirituală, iar adjectivul "urban" e perceput în sensul al doilea din DEX, cel figurat: "care dă dovadă de urbanitate; politicos, civilizat" - "un personaj urban", "un discurs urban" etc. Astfel, percepţia comună este aceea că de fapt cultură înseamnă "civilizaţie", iar "urban" - "civilizat". Să vorbim aşadar despre "civilizaţia civilizată"? Am senzaţia că atunci cînd vorbeşte cineva de "cultura urbană", de multe ori se referă la cu totul altceva - la acea "civilizaţie civilizată". De fapt, la o formă de organizare socială şi arhitecturală înzestrată cu prestigiu social. E vorba de oraşe clădite pe teritoriul României de grupuri etnice de confesiune catolică sau protestantă, venite dinspre vest, oraşe care seamănă cu cele din Europa Occidentală. Sibiul, Braşovul, Timişoara, Aradul, Sighişoara, Clujul nu sînt oraşe româneşti, ci au devenit astfel graţie populării lor cu români, deveniţi majoritari în decursul ultimului secol. Aşadar, cred că atunci cînd pom
