De dou` sute de ani, lumea teatrului comenteaza, analizeaza si incearca sa inteleaga paradoxul actorului, dezvoltat de Denis Diderot intr-un opuscul redactat in 1773, revizuit in 1778 si publicat abia in 1830. Superinteligentul enciclopedist, luminist si ateu sustinea, impotriva parerii comune, ca actorul care-si traieste cu sinceritate personajul, care se identifica si "compatimeste" cu el ofera o prestatie artistica inferioara celui care se pastreaza distant si rece fata de personajul interpetat, care isi programeaza profesional si lucid efectele. Autentic om de teatru, dramaturg abil, chiar daca nu genial, Diderot isi ilustreaza teza cu exemplificari din viata teatrala a epocii, care, pentru noi, nu spun mare lucru.
Participarea emotionala a actorului poate avea rezultate remarcabile doar in mod fortuit; niciodata acestea nu vor fi controlabile si repetabile. Scopul actorului este sa impresioneze publicul, nu sa se induioseze pe sine, de aceea sensibilitatea, calitate pretioasa a sufletelor sincere si bine-intentionate, nu poate fi nicidecum insusirea de marca a celor talentati. Acestia din urma vor si reusesc sa-i miste pe altii, fara a se lasa, ei insisi, miscati. Ei emotioneaza oricand si oriunde si, mai ales, pe oricine, ca niste mecanisme fiabile, reci si detasate.
O privire asupra vietii cotidiene din zilele noastre ne dovedeste imediat actualitatea paradoxului lui Diderot. Ca actori ai scenei sociale, suntem din categoria celor care-si traiesc emotiile, nu a celor care ii impresioneaza pe altii. Sinceritatea, in arta, inseamna sa performezi cu stil, conform comandamentelor estetice ale zilei, in timp ce sinceritatea, in viata, inseamna sa-ti exprimi nemijlocit trairile, in dispret fata de orice stil. Se pare ca, aici si acum, se prefera al doilea tip de sinceritate. Nu conformitatea cu ceea ce stii, ci adecvarea la ceea ce simti conteaza, ma
