Octavian Soviany este un nume mai putin cunoscut publicului larg, dar cu o rezonanta bine meritata in lumea noastra literara, care i-a recunoscut competenta si finetea de critic de poezie. Alaturi de Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici, Al. Cistelecan si inca doi-trei comentatori (nu mai multi), cronicarul afirmat la Contemporanul - ideea europeana face din aproape fiecare text critic o radiografie exacta a versurilor citite si o pledoarie, directa sau oblica, pentru lirica veritabila.

El nu e insa numai un degustator de poezie, un analist cu perceptia rafinata in afara domeniului, ci si un practician al poemului: unul dintre acele contraexemple ce pot fi aduse tezei maioresciene conform careia intre poeti si critici exista o incompatibilitate radicala. E drept ca formula plachetei sale Dilecta* nu este cea a poeziei de viziune, cu deplasarea limitelor realului si cufundarea intr-un imaginar de uz propriu. Autorul, dimpotriva, cauta si subliniaza conventia, un cod amoros suprapus unuia literar. Limbajul este centrat pe seductia femeii iubite (visata zi si noapte, adorata, divinizata), intr-un decor occidental sau oriental smuls realitatii prozaice si minutios cosmetizat, ca la orice Curte ce se respecta. Lexicul e unul pretios, cu termeni elevati si sintagme ceremonioase, iar personajul indragostit are bune referinte: atat ca statut personal, cat si prin fondul cultural pe care-l ruleaza.

Suntem departe, aici, de imagistica si implinirea erosului frust, rural, pe care numerosi poeti autohtoni le ilustreaza. Intalnirea la fantana sau la hora cu o femeie plesnind de sanatate si fata rosie ca focul, numai buna de iubit, lasa loc combinatiilor curtenesti, intrigilor si barfelor subtiri care incheaga o atmosfera. Florica, Ileana, Maria vanate de flacaii satului si cantate, cu anume sperante, de poetul plecat de la vatra si ajuns domn mare la Bucuresti au drept co