In fruntea unor atari ticăloşii performante se afla celebrul Turcanu, înconjurat de cîţiva acoliţi. Acel Turcanu în care Virgil Ierunca a văzut un Verhovenski care a transgresat toate reţetele răului sau un al doilea marchiz de Sade, pe care alţii l-au asemuit cu doctorul Mengele. De fapt, el nu era decît încarnarea nefardată a "omului nou", care ţintea a lua locul Demiurgului, impostorul demonizat avînd ca tehnică ura, ce se voia lider suprem asupra ansamblului Creaţiei. Se poate pune întrebarea cum ar putea fi definită figura torţionarului: este acesta un individ monstruos, o cumplită excrescenţă a Răului, sau e doar un instrument abrutizat, un ins obedient fără nici o reţinere faţă de doctrină şi propagandă? Tzvetan Todorov nu acceptă ideea călăului monstruos, în favoarea depersonalizării individului în cauză, întrucît Răul, ca entitate abstractă, ar fi "personajul principal al literaturii concentraţionare". Torţionarii n-ar fi fost, în optica sa, nişte fiare, ci doar o categorie de funcţionari mediocri, lipsiţi de personalitate, robotizaţi. Să recunoaştem că o astfel de latură a torţionarilor este ilustrată şi de amintirile d-lui Buracu: "Şeful camerei. Se uită la mine cu ochi reci, nici plini de neîndurare, dar nici de îndurare, aşa cum trebuie să fie ochii oricărui călău". Sau: "Mardeiaşul de serviciu îşi face conştiincios datoria. Loveşte fără patimă şi fără milă. Loveşte conform instrucţiunilor, respectînd mişcarea unui metronom, inoculată în timpul propriei torturi. Lovituri rare. Să-ţi rămînă în carne cît mai mult durerea celei precedente şi să fie mai mare, mai insuportabilă, durerea loviturii ce o aştepţi să vie. Mecanismul funcţionează perfect şi spaima cumplită sporeşte, izvorînd tocmai din constatarea că orice defecţiune e imposibilă". Dar lucrurile se complică atunci cînd oficierea Răului antrenează o imaginaţie bolnavă (situaţie de altminteri foarte