Intrat în viaţa literară relativ târziu, după împlinirea vârstei de cincizeci de ani, Constantin Virgil Negoiţă, profesor de informatică la Hunter College of The City University of New York, a devenit în foarte scurt timp o voce inconfundabilă a prozei româneşti actuale. Nici nu este de mirare câtă vreme romanele sale, aflate la limita eseului (şi uneori dincolo de ea), sunt o combinaţie destul de sofisticată (cert postmodernă) de ficţiune şi realitate, de oniric şi presă cotidiană, de abstract până în pragul ermetismului şi transparenţă maximă, de teorie ştiinţifică şi versuri reproduse cu generozitate din lecturile mai mult sau mai puţin întâmplătoare ale autorului. Viziunea lui Constantin Virgil Negoiţă asupra vieţii şi, implicit, asupra romanului, este una fuzzy, antiaristotelică, în care terţul este inclus, contururile se întrepătrund, limitele sunt variabile, nimic nu este ceea ce pare. Limbajul însuşi este plin de incertitudini şi cuvintele pe care toată lumea se jură că le ştie, pot da naştere la reprezentări sensibil diferite în mintea unora şi altora. Decriptarea lor diferă în funcţie de cultura, experienţele personale, stările de spirit ale persoanelor cu care intră în contact. Aşa cum spunea George Steiner, sunt şanse minime ca acelaşi cuvânt să producă semnificaţii identice în minţile unor persoane diferite. Nu întâmplător una dintre cărţile lui Constantin Virgil Negoiţă se numeşte chiar Vag. Concert la Carnegie Hall, cel mai recent roman al lui Constantin Virgil Negoiţă, nu produce nici un fel de surpriză majoră celor care i-au devenit cititori fideli. Ca şi în precedentele sale cărţi, autorul optează pentru o scriere compozită, în care elemente de ficţiune, însemnări memorialistice, reflecţii ştiinţifice, nemulţumiri politice, frustrări personale, texte ale altora sunt mixate temeinic. Rezultatul este o pastă narativă destul de greu de apucat de către