M-a îndurerat foarte mult moartea (la 11 octombrie 2006) a Mirei Lupeanu, deşi într-un fel ea murise de câţiva ani, suferind de Alzheimer. Am avut norocul să o cunosc în vremurile ei bune, făcea o pereche armonioasă cu soţul ei, valorosul sinolog Constantin Lupeanu (probabil cel mai valoros din România). Urmându-l în misiunile lui diplomatice, a studiat la faţa locului cultura şi civilizaţia Chinei şi a publicat traduceri din literatura chineză clasică, modernă şi contemporană şi eseuri despre civilizaţia chineză. Când revenea în România, împreună cu Constantin Lupeanu, organiza întâlniri cu prietenii de aici (printre care eu şi soţia mea ne număram). Ne cucerea pe toţi cu inteligenţa ei strălucită, cu o erudiţie care ni se părea exotică şi cu frumuseţea ei rafinat-provocatoare. Ultima oară când ne-am văzut s-a uitat la mine ca la un necunoscut, mirată şi uşor visătoare. I-am repetat de câteva ori cine sunt, am evocat momente fericite petrecute cândva împreună, dar a fost în zadar. Nici propria ei carte de versuri, de puţin timp apărută, nu-i spunea nimic. O ţinea în mână ca pe un obiect oarecare. Mira Lupeanu (născută la 13 aprilie 1944) a fost, până acum câţiva ani, o poetă sensibilă, delicată, al cărei talent, ţinut sub control, cu o graţie asiatică, se dezlănţuia din când în când frenetic. Asumându-şi situarea culturală în lume (la interferenţa spiritului european cu cel oriental) şi având un înnăscut simţ al misterului existenţei, ea aluneca în reverii pe care şi le descria în cuvinte melodioase, trecând, pe un amplu registru stilistic, de la exuberanţa poemului de dragoste la gravitatea imnului. În istoria poeziei româneşti, opera ei poetică relativ întinsă (distribuită în opt volume, publicate pe parcursul a aproape trei decenii: Ipostaze, 1977, Zăpezi în toiul inimii, 1982, Călăuza luminii, 1984, Recoltă de zbor, 1986, Sub zodia Cărţii, 1996, Poeme din flori,