În atenţia tinerilor istorici născuţi după â68
Pe 28 august â68, după o săptămînă, totul se cam terminase: lui Ceauşescu, care nu era încă "Nea Nicu", nicicum "Odiosuâ", îi intraseră minţile în cap, după ce luase minţile unui întreg popor cu discursul din balcon, pe 21, cînd apreciase ca o ruşine invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia; alergasem într-un suflet alături de Radu Penciulescu - cu care legasem o vorbă şi o cafea la blocul Turn - să-l auzim în Piaţa Palatului, dar pînă la ideea de a intra în partid drumul era mult mai lung decît de la Turn la Galeriile Kretzulescu şi, hotărît, nici măcar o asemenea zi antisovietică, necunoscută în viaţa noastră de bucureşteni, nu mă îndemna să-l străbat. Putea deveni, în doi-trei ani după moartea lui Dej, un antistalinist, un dubcekian, un reformist - fostul nostru secretar general al UTC-ului, cel mai încuiat şi mai dur membru al Biroului Politic, cel care declanşase, în â58, lupta împotriva împăciuitorismului, lichidînd orice încercare de destalinizare după Raportul lui Hruşciov? Totuşi, de ce n-ar fi avut şi Ceauşescu drept la evoluţie, la descuială? Dacă Gomulka şi Kadar deveniseră brejnevieni, de ce n-ar fi fost posibil şi invers, ca acela care ne dăduse cu capul de toţi pereţii pentru tendinţele noastre mic-burgheze şi contrarevoluţionare, cel care interzisese Proştii sub clar de lună, să se transforme într-un Gomulka sau Kadar din â56?
O simplă intuiţie mă făcea să-mi spun tot timpul "nu, nu e cazul", precum declaram - cu nevolnică ironie - în autobiografii la rubrica: "ordine şi medalii ale Republicii Populare Romîne". În fapt, n-am participat decît la o singură acţiune organizată, de care nimeni nu vorbeşte, nu-şi aminteşte, ba chiar unii se şi miră auzind de ea: în zilele acelei săptămîni, toţi scriitorii - tineri şi bătrîni, cu armata făcută sau nu, cu sau fără
