Relatiile directe ale Romaniei cu Uniunea Europeana s-au stabilizat. Numai zimbet si distanta. Ei ne cedeaza monopolul asupra livezilor din sudul Angliei, noi le trimitem o jumatate de comisar Eurosganian.
Ambele parti au inceput jocul cu masca pe fata. In spatele rictusului oficial domnesc si se hranesc reciproc lipsa de incredere si neseriozitatea. Am ajuns aici prin mijloace proprii. N-are rost sa dam iar vina pe faimoasa manie conspirativa a unui Occident mereu ocupat cu persecutarea romanilor. Lucrurile stau mult mai simplu.
Mai intii problema popririlor pe forta de munca romaneasca, in Anglia si, curind, in alte viitoare surori, oarecum vitrege, de Uniune Europeana. Explicatiile curg: dilemele si deruta electorala ale Guvernului, ale guvernului britanic, asaltul de presa instrumentat impotriva emigrantului roman. Adevarul fundamental e cum nu se poate mai diferit si neconvenabil.
El trimite la lipsa de miscare si viziune a sistemului politic romanesc, la incapacitatea generala a ansamblului oficial de a face pasi pozitivi spre occidentalizare. Altfel spus, cauza e inapoierea, forma ei imediata de manifestare e intirzierea, iar efectul e marginalizarea.
In termeni practici, indiguirea fortei de munca romanesti a fost posibila numai si numai pentru ca statul roman a aparut la portile Uniunii Europene tirziu si a fost admis conjunctural. Si mai clar: daca Romania era admisa in 2004, o data cu primul val est-european, ea gasea piata muncii deschisa.
Pornind la drum abia in 2007, Romania gaseste piata muncii saturata de polonezii, cehii si balticii scapati cu primul val si are acces direct doar la spaimele presei si la calculele politice ale administratiilor nationale. Asadar, Romania culege, acum, roadele vechilor sale indeletniciri favorite: ezitarea si simulacrul reformist.
In 2004, am fi fost
