Plecati de pe meleagurile natale in speranta unui trai mai bun, slovacii din Transilvania nu au gasit intotdeauna ce au cautat.
Evenimentul zilei” continua proiectul jurnalistic dedicat micilor comunitati minoritare din Transilvania, cu slovacii rasfirati in zona de vest a Romaniei, mai ales in judetele Bihor si Arad.
In urma cu 151 de ani, familiile de tapinari Merka, Zetoch, Meniura si Iurcic din localitatea Zemplin, situata in nord-vestul Slovaciei, si-au incarcat agoniseala in carute si au decis sa plece, unde or vedea cu ochii, pentru a gasi un trai mai bun. Au traversat Imperiul Austro-Ungar si s-au asezat in inima unei paduri de ceri din Ardeal, zona denumita de slovaci Valea Cerului.
In schimbul lemnului taiat si transportat la gaterul din Suplacul de Barcau, un grof maghiar i-a pasuit pe domeniile lui. Cu timpul, slovacii au scos cerul si s-au asezat la radacina lui. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, 60 a dintre ei s-au intors in Slovacia. De dorul si dragul celor plecati, slovacii ramasi au compus o doina, unica prin versuri, dar mai cu seama prin melodia care curge lin ca adierea vantului prin crengile cerului.
Vremuri grele
Trei generatii dupa ce au ajuns in Valea Cerului, barbatii din padurea cu ceri slujeau la doi frati slovaci, putrezi de bogati, dar ai dracului de zgarciti si rai. Satenii nu stiu prea bine nici de unde au venit si nici cum au ajuns fratii Iovan si Pavel Ghil sa detina suprafete intinse de pamant si peste 500 de capete de animale in zona Suplacului de Barcau.
La vremea aceea, slovacii din Valea Cerului purtau opinci, iar casele aratau ca niste bojdeuci, acoperite cu paie.. „De la varsta de sapte ani am slujit la grofii Ghil, arza-i-ar pamantul acolo unde sunt, Doamne iarta-ma, dar o data n-am ajuns sa-mi tai pita, am mancat atat cat mi-au dat. Un an am tras pentru un rand de haine si o pereche de bocan
