Intâmplarea şi bunăvoinţa prietenului meu, Marcel Tolcea, au făcut să văd, abia cum, la peste un sfert de veac de la consumarea evenimentului, faimosul episod al atacului împotriva lui Ceauşescu, la Congresul al XII-lea al PCR, atac venit din partea unuia din veteranii partidului, Constantin Pârvulescu. Deşi vorbim de vremuri apuse, simt şi acum fiori reci pe şira spinării. Sala plină de activişti aleşi pe sprânceană, mecanicitatea şi rigiditatea desfăşurării şedinţelor îţi dădeau senzaţia unei subumanităţi surprinse într-un moment de demenţă colectivă. Ce mi-a dispărut între timp e senzaţia de sufocare, de pradă aflată în cuşcă, pe care-o aveam mereu sub comunism. Dar a rămas intactă oroarea în faţa animalului cu multe braţe, ce ştiau doar să aplaude, şi cu un singur cap: cel al lui Pingelică însuşi. Ne aflăm, aşadar, în noiembrie 1979 şi Ceauşescu ne încălecase deja de cincisprezece ani. Sala Palatului era, conform obiceiului, ticsită cu activişti de partid, cu "delegaţi" veniţi din teritoriu pentru a marca încă o etapă în procesul de sanctificare a sinistrului cizmar. Nu e greu de bănuit că, între ei, s-au aflat şi numeroşi securişti, pregătiţi să preîntâmpine orice incident. Ei bine, incidentul se produce. Când nu se mai aştepta nimeni, o voce tremurândă, de bătrân, cere dreptul de a vorbi la microfon. Preşedintele de şedinţă invocă lista celor deja înscrişi, pe care nu figura numele său. Generos, Ceauşescu intervine: "Dă-i cuvântul..." Sala nu bănuie nimic. Era a cincea zi a Congresului şi până atunci se rostiseră milioane de propoziţii anoste, atent periate de secţia de propagandă a partidului. Ajuns la microfon, Constantin Pârvulescu începe prin a-şi prezenta biografia: "Tovarăşi, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid." Evident, sala reacţionează cuprinsă de entuziasm: partidul nu era doar pretutindeni în actualitate, dar mai avea şi