In 1949, la vremea in care vestitul spion sovietic Kim Philby sosise, ca reprezentant al serviciilor secrete britanice, la Washington, tarile satelite ale blocului comunist erau deja trecute in rapoartele secrete ale fostilor aliati ca fiind "de importanta secundara in plan operational".

Mai mult, asa cum releva rapoartele din epoca ale CIA, odata cu prefigurarea si izbucnirea razboiului din Coreea, singurul obiect de interes anglo-american in Balcani ramanea Iugoslavia, plus intretinerea in zona a unui focar de neliniste pentru sovietici.

Intr-un raport din martie 1951 privitor la "probabilitatea unei invazii in Iugoslavia", CIA estima ca, de la 1 ianuarie pana in martie, armata romana isi sporise efectivele de la 186.000 de militari la 205.000, crescand totodata substantial si numarul de tancuri T 34 furnizate de catre URSS.

Se nota, in acelasi raport, ca populatia Statelor Unite nu ar vedea cu ochi buni deschiderea unui nou front in Europa, in conditiile in care Organizatia Natiunilor Unite nu avea forta necesara pentru a interveni in zona. In acest caz, Statele Unite ar fi trebuit sa suporte intreg efortul unui asemenea razboi, fapt de natura sa puna in dilema administratia de la Washington. Asa ca s-a preferat evitarea unui conflict pe doua fronturi, dar s-a incercat intretinerea unei posibilitati de actiune, prin crearea unei retele in spatele unui front care exista insa doar in mintile infierbantate ale strategilor razboiului rece. Pe acest front au murit cei despre care v-am vorbit pana acum.

De partea estica a baricadei, in Romania, de pilda, se trecuse nu doar la sporirea efectivelor militare, la cresterea productiei in industria militara, sesizate de spionajul american, ci si la celebra deportare a peste 44.000 de persoane din zona de frontiera, din Banat si Oltenia. Aceasta, in fond, putea prefigura o posibila invadare a Iugoslavie