Ce înseamnă maturitatea unui critic, prin ce simptome poate fi ea constatată şi când se instalează ea în biografia unui critic? Semnele care ar putea fi luate în seamă comportă şi ele unele discuţii. Când un critic devine o autoritate, când judecăţile lui inspiră încredere, când preferinţele lui din domeniul actualităţii literare tind să se organizeze într-un canon estetic preluat de alţii şi promovat în şcoală, în sinteze, în reprezentările publice ale valorii - atunci putem considera că un critic e matur. Am putea simplifica răspunsul echivalând maturitatea unui critic cu dobândirea autorităţii morale, ceea ce înseamnă capacitate de a influenţa opinia publică în privinţa selecţiei valorilor. Dacă Maiorescu a devenit o autoritate de foarte tânăr, ulterior, în secolul XX, aceasta se dobândeşte mai greu. E. Lovinescu, de la a cărui naştere se împlinesc 125 de ani în această toamnă (la 31 octombrie), a răspuns foarte clar în Memorii (II, cap. XXXIII): o conştiinţă critică se consolidează într-o personalitate pe deplin formată şi respectată numai după 40 de ani. Despre el însuşi, E. Lovinescu credea că a atins maturitatea odată cu elaborarea Istoriei civilizaţiei române moderne (I-III, 1924-1925), pentru că aici se găseşte cristalizată concepţia sau viziunea lui culturală, articulată sociologic şi politic. Lega această maturizare şi de încetarea revistei "Sburătorul", unde se obligase să scrie articole scurte, implicate în viaţa literară apropiată. Abia desfăşurarea unei largi argumentaţii într-o carte de doctrină îl face să-şi dea adevărata măsură, să poată miza pe spaţiul tipografic de largă respiraţie. Un simplu articol de două pagini, o succesiune de enunţuri eliptice, se transformă într-o sinteză în trei volume, beneficiind de perspectivă şi speculativitate. Propoziţia scurtă, lapidară, concentrată, se modifică într-o frază de "elasticitate medie", cu intenţia de a