Pentru marele public, Regele Ferdinand a fost şeful de stat şi capul oştirii, care, înfrângându-şi sentimentul de nativ german, descendent al unei străvechi familii princiare, Hohenzollern, s-a angajat în război în 1916 de partea Antanei (Franţa, Anglia, Rusia) contra Puterilor Centrale, deci şi a patriei sale de origine, reuşind să realizeze Marea Unire din 1918. De aici şi numele de întregitorul şi Ferdinand cel Loial. S-a ştiut mai puţin despre el ca persoană, despre structura lui psihico-morală, despre marile frământări care i-au bântuit sufletul, relevând o conştiinţă tragică. Anumite zvonuri au circulat în epocă, unele pure fabulaţii, dar lucrurile au căpătat contur şi verosimilitate abia în scrierile memorialistice ale Reginei Maria, I. G. Duca, Constantin Argetoianu, toate publicate postum, la zeci şi zeci de ani de la dispariţia regelui. O singură evocare datează din anul morţii sale şi anume, un concentrat şi edificator portret, publicat de Martha Bibescu în limba franceză, sub titlul Une victime royale: Ferdinand de Roumanie (1927), în recenta traducere a Mariei Brăescu, Un sacrificiu regal: Ferdinand al României. întrucât nu cunoşteam scrierea, în bună măsură afectivă, a prinţesei, informaţiile noastre ne-au fost furnizate mai întâi de către memorialiştii abia amintiţi. Soţia, frumoasa, inteligenta şi energica Regina Maria, îl vede pe Ferdinand, în general, în culori destul de închise: era stângaci, apatic, taciturn, singuratic. îi lipsea spiritul de acţiune şi vocaţia puterii. "Nu a ştiut să fie niciodată cu adevărat stăpân". Era o fire indecisă, lipsită de curaj, imagine contrazisă de I. G. Duca. Oarecum în felul Reginei Maria l-a descris şi C. Argetoianu, adăugând noi trăsături negative: era abulic din naştere, timid, cu accese de impulsivitate, "nu avea cap de strateg şi nimic din firea lui nu se potrivea cu războiul". Ar fi fost alcoolic şi afemeiat.