Titlul este prea modest şi restrictiv: Dictionnaire des intellectuels français (Seuil, 1996); realizat sub direcţia lui Jacques Juillard şi Michel Winock, asistaţi de Pascal Balmand şi Cristophe Prochasson; cu numeroşi colaboratori specializaţi, semnatari de articole (printre care colega noastră, cercetătoarea Mariana Ioan, cu textul consacrat lui Eugčne Ionesco şi tânărul istoric Florin Turcanu, cu cel consacrat lui Emil Cioran). În afară de "persoane", consistente micro-monografii dedicate "locurilor" şi "momentelor" în jurul cărora s-a cristalizat viaţa intelectuală a Franţei, cu precădere în ultimul secol, să zicem de la Afacerea Dreyfuss încoace, practic până în zilele noastre. Un dicţionar este un instrument de lucru, dar aici e vorba de mai mult - de o istorie vie a ideilor, atitudinilor, dezbaterilor, implicărilor - cele aproape o mie trei sute de pagini sunt de-a dreptul pasionante. Prin cantitatea de informaţii - aflăm spre a lua un singur exemplu, stupefiant, că Clémenceau a scris nu mai puţin de 666 de articole în favoarea revizuirii procesului Dreyfuss - dar deopotrivă prin justeţea analizelor şi calitatea în sine a comentariilor. Riscul cel mare în astfel de întreprinderi este excesul de sistematizare care face ca viaţa adevărată să scape printre degete iar generalitatea, generalităţile ordonatoare să ucidă "viul" situaţiilor concret-palpabile, în care iniţial s-au confruntat indivizi în carne şi oase, pasiuni, subiectivităţi, tot soiul de imponderabile, de hazarduri, de lucruri imprevizibile. Riscul inodorului şi al nesăratului. Autorii prezentului Dicţionar izbutesc să-l înfrunte, au conştiinţa că acest risc există, pândeşte. Într-unul din cele două texte introductive, al doilea, intitulat gospodăreşte - în dulcele stil clasic - "Pour un bon usage" - sunt citate cuvintele mult inteligentei Marguerite Yourcenar - din "Memoriile lui Hadrian": "Istoricii