Interesant e faptul că acest sentiment al vinovăţiei, comuniştii şi naziştii par a-l fi preluat din textele creştine, ei, duşmanii declaraţi ai oricărui tip de religie; cu excepţia, desigur, a "religiei propriei ideologii" care, redusă la numitorul cel mai simplu, mai barbar în expresie, se poate formula ca dreptul - şi chiar obligaţia! - de a ucide în numele unei idei! E adevărat că "noii revoluţionari" au comutat vinovăţia adamică în cea de clasă sau de rasă, dar... principiul a rămas, într-un fel acelaşi: vinovăţia este fatală, nimic şi nimeni nu te poate absolvi de ea, fatală în sensul cel mai adânc şi, astfel, e negată întreaga învăţătură a epocii moderne, post-darwiniste, după care omul, chiar şi omul social, ca orice fiinţă, este rodul ambientului, depinde şi e format de condiţiile social-istorice. Încă o re-cădere într-un mod de a gândi şi de a acţiona după un principiu revolut şi, cum spuneam, interesantă nu e atât aroganţa, reacţionarismul sub forma noului! a celor care-l stipulau, cât ciudatul entuziasm al maselor pentru aceste idei ce păreau condamnate odată pentru totdeauna de progresul social şi de civilizaţie. Eugen Ionescu a încercat să explice această masivă aderenţă a maselor la hitlerism ca o formă a unui efect de hipnoză şi m-a mirat întotdeauna felul acesta cam grosolan de simplificare a unui proces atât de vast şi de eficient, sursă a milioane de destine contorsionate şi de catastrofe, din partea unui creator de prim rang care a demonstrat, în unele din capodoperele sale, o capacitate de analiză extrem de fină, de profundă, a reacţiilor umane! Dreptul de a ucide în numele unei idei! Iată contrazis un principiu fundamental etic ce derivă din milenarele table ale lui Moise şi pe care Europa l-a respectat cu sfinţenie. E adevărat, abateri au fost şi aici: era permis, ba chiar lăudabil, să ucizi în numele colectivităţii, al cetăţii, al Stăpânului fe