Gigi Becali are toate şansele să ajungă parlamentar european. Are şi intenţii în acest sens: a declarat de curînd că va candida la alegerile europene, dar apoi va renunţa la mandat, căci "nu stau eu pe cei şapte mii de euro pe care mi-i dau ei", şi se va întoarce să conducă ţara. Pînă la conducerea ţării mai e ceva drum, dar pînă în Parlamentul European este un pas pe care nu mă îndoiesc că patronul stelist îl va face, mai ales că - în afară de popularitatea sa crescîndă - are tot felul de ajutoare, ştiute sau nu. Pînă acum, era pitorescul întruchipat, personajul numai bun de imitat la "Cîrcotaşi", aducătorul de audienţă pe la televiziunile mari şi mici şi obiectul de studiu al intelectualilor şi liderilor de opinie care au şi forjat conceptul "becalizarea României". Acum distracţia se apropie de sfîrşit. Nu pentru că România ar urma să fie "becalizată" - nici asta nu ne iese pînă la capăt -, ci pentru că, dacă va ieşi europarlamentar, se va întoarce pe cai mari, europeni, şi va cîştiga un rol mai important în discursul public şi politic.

Există un precedent, în Italia, din care am putea învăţa cîte ceva (dar, desigur, avem alte priorităţi). Pe la începutul anilor ’80, un tînăr cam frust, care vorbea "popular" şi cam poticnit, a fondat la Milano Liga Autonomă Lombardă, visînd la autonomizarea Lombardiei. A fost ales senator în 1987 pentru că discursul său, bazat pe ideea că Lombardia este altceva a fermecat suficienţi alegători cu o identitate regională puternică. "Il Senatúr" (aşa i se spune şi acum, în dialect lombard) a început să ţină în Senat discursuri fruste, presărate cu expresii care la televizor erau acoperite de bip-uri, despre necesitatea ca Nordul să se separe de Sud. Era luat în rîs de unii (convinşi că o asemenea trăsnaie e imposibilă, nu numai pentru că unitatea statului italian e trecută în Constituţie, dar şi pentru că poporul ţinea fo