Orice inceput in alcatuirea unei colectii are o doza considerabila de riscuri, nedumeriri si capcane. Dar si multa poezie. Cine isi permite sa viseze, cumparand visurile acelora ale caror tablouri vor locui, pentru mult timp sau pentru toata viata, in spatiul intim al existentei lor zilnice, are avantajul de a trai, pentru tot restul vietii, sub ademenirea acestui "morb". Fara posibilitatea de "vindecare".
De acesti martori tacuti, ce te privesc in ochi, respirand odata cu tine, luand parte la spectacolul ce-ti coloreaza clipele sau suferind, discret, atunci cand sperantele se sting. "Cand ai o colectie de tablouri, te simti mai bogat", imi spunea, nu de mult, un prieten apropiat, traitor in lumea artelor. "Nu, nu e vorba de sentimentul pe care ti-l asigura, volens, nolens, suma de lucrari a caror valoare creste cu trecerea anilor, ci de prezenta lor benefica, generatoare de energii inaltatoare, formative", imi explica unduindu-si bratele in aer, aidoma unui "corp" de aripi protectoare. Poate ar fi dorit sa mai adauge ca in toata fiinta ta - daca se intampla sa ai parte de o asemenea avere spirituala - murmura fiinta muzeului. Poate. Dar s-a oprit brusc, lasind loc, pe fata-i senina, unui suras ce nu avea nimic din aceasta lume. Povestea fiecarui colectionar incepe cu un suras. Cine nu-si aminteste care a fost primul tablou cumparat?! Ce anume l-a condus spre povestea dintre ramele lui?!
Dar sunt colectionari si colectionari. Unii pasionati de arta veche, altii de creatiile contemporane. Vasile Petrovici, de formatie cibernetician, face parte din aceasta din urma categorie.
De ani de zile este nelipsit de la vernisaje, retrospective mari organizate de muzee... Cum a inceput? "Imi placea arta plastica, inca din liceu. Vizitam muzeele, apoi am venit in Bucuresti, unde am urmat facultatea... Abia in 1993 am inceput sa achizitionez primele tablouri. L
