La scurt timp după evenimentele din acel decembrie ’89, despre care voi medita cu altă ocazie, au început zvonurile că vom intra în Europa! M-am uitat cu uimire pe hartă. Dar suntem în Europa! ţinuţi după cortina de fier, cine ştie prin ce metode însă, puteam să fim transferaţi în orice colţ al lumii, fără să ne dăm seama. Oricum se vorbea despre noi, ca despre o ţară din lumea a treia! În culise, că oficial ne mergea bine!
Şi a început campania de aderare la structurile europene. La civilizaţia europeană. Nu se mai ţinea cont de înaintaşii care au contribuit –şi nu cu puţin- la cultura şi civilizaţia bătrânei Europe: Cantemir, Vlaicu, Babeş, Coandă, Poenaru, Brâncuşi, Enescu şi ceilalţi. Nu mai pot folosi expresia „mari români” ca să nu vă trezesc amintiri contradictorii legate de o oarecare emisiune tv, destul de penibilă. şi cursa a început! Că ne-am integrat mai repede în structurile de peste Ocean? „Vizitele scurte sunt cele mai plăcute”, dar să fii toată ziua, bună ziua, pe capul cuiva? şi au stat europenii şi au cugetat mult şi bine: România? A, ţara aceea cu mulţi copii abandonaţi, cu bătrâni maltrataţi? Dracula? Interesant! Cerşetori? Hmm, nu prea aş crede! Ah, România? Nadia Comăneci?! A, da, da! Dar a plecat şi ea… şi tot aşa, pro şi contra, iar acum suntem la un pas de a ne simţi cetăţeni cu drepturi depline, în marea familie a europenilor. Unii ne vor, alţii continuă să ne pună restricţii. Bine, îi primim, dar n-au voie la lucru! Ştiţi povestea instalatorului polonez, care îi lăsa flămânzi pe instalatorii cu ştate vechi de plată ai Europei? Aşa se întâmplă acum şi cu noi: zidari, sau doctori, sau specialişti IT… îi lăsăm fără pâine pe ai lor! Zic englezii. Spaniolii n-au nici o teamă. Să vină românii! De ce nu? Lucrează mult, şi bine, şi ieftin faţă de ai noştri! Greu mai găsiţi unul în România, care să nu aibă pe cineva plecat la lucru în Spa
