Aparent, Timisoara se modernizeaza. In fapt, pe masa modernizatorilor apar fara in-trerupere probleme cu solutii de provizorat. De pilda, aparitia cartierelor asa-zis rezidentiale arata cat de putin pregatit a fost orasul sa creasca spre periferie: vile superbe se multumesc cu fose septice si gestionarea utilitatilor in regie proprie. Cartierele traditionale de margine si acum mai au strazi de pamant si amenajari care n-ar fi satisfacatoare nici macar pentru o comuna, daramite pentru un oras de ambitia si talia Timisoarei. Reteaua de transport in comun ar trebui sa se dezvolte serios. Si lucrarile la liniile de tramvai lasa sa se inteleaga ca acus-acus vom depasi disconfortul creat de ruperea legaturilor dintre cartiere. Pe fond, insa, nu apar trasee noi sau mai bine corelate intre tramvaie si nici tronsoane de mare viteza, desi noile dimensiuni ale Timisoarei si viata trepindanta de aici ar fi impus si o asemenea solutie. Ne preocupa amanunte precum mobilierul utilizat de florarese si vanzatorii de ziare, dar nu vedem cum spatiile publice reprezentative pentru oras - precum Piata Operei, Piata Unirii, Piata Libertatii - sunt invadate de constructii temporar-definitive de prost gust. Decalajul dintre realitate si reactia autoritatilor nu prea surprinde: in economia de piata, dinamica pietei este mult mai mare decat capacitatea birocratiei de a oferi solutii. Doar ca la Timisoara s-au facut exercitii de planificare pe termen lung. S-au discutat cu proiectele pe masa planurile de extindere, de modernizare, de gasire a profilului care sa diferentieze Capitala Banatului de alte orase mari din regiune si din Europa. Si-atunci cum de apar teme de discutie precum soarta firelor electrice si a cablurilor suspendate, a infrastructurii subterane sau a cele care asigura transportul in comun in oras? Un raspuns ar fi legat de absenta dialogului dintre institutii dupa ce s-au