In ultimii ani, cultura publica romaneasca este victima unui paradox ce nu pare sa tulbure imaginatia celor care si-au luat obiceiul sa formuleze judecati si opinii cu privire la starea morala a societatii si la etica vietii politice.
Pe de o parte, singura relatie cu adevarat infamanta cu vechiul regim comunist este socotita a fi cea a colaboratorului conspirativ al Securitatii. Nici partidele, nici presa si nici societatea civila nu se arata scandalizate de faptul, bine stiut de altfel, ca ministrul justitiei, fost procuror, a lucrat inainte de 1989 in aparatul represiv al statului totalitar sau ca ministrul de externe a fost surprins de revolutie cu titlu de membru al comitetului central al Uniunii Tineretului Comunist.
Biografia celor doi ministri apare a fi intr-atat de nepatata incat ei sunt considerati, daca facem media tuturor parerilor in aceasta materie, drept cei mai viabili candidati pentru postul de comisar european ce revine Romaniei. In schimb, metoda cea mai sigura de a descalifica pe cineva si de a frange cariera unui om politic este acuzatia, oricat de improbabila, de colaborare cu Securitatea in calitate de informator. Foarte recenta experienta a lui Varujan Vosganian sta marturie. Partidele sunt gata sa ii excluda din propriile randuri pe cei banuiti ori dovediti ca s-au aflat intr-o asemenea situatie, iar presa transforma astfel de banuieli ori dovezi in stiri vrednice sa ocupe prima pagina saptamani de-a randul. Mona Musca este, in acest caz, exemplul cel mai tipic. Cu alte cuvinte, denuntatorul epocii comuniste merita sa fie ostracizat, dar beneficiarul direct sau indirect al denuntului, procuror ori inalt demnitar al partidului, se bucura in continuare de un statut pe deplin onorabil.
Pe de alta parte insa, denuntul este ridicat astazi la demnitatea de practica sociala legitima si eminamente civica. Cand aceeasi Mona Musc
