Le picau ochii la miezul noptii, cand am ajuns in sfarsit la Calafat, pe punte. Dar le sticlea fericirea printre pleoape. Asteptasera cu nerabdare imbarcarea pe hotelul plutitor, andocat in larg, spre Vidin, langa Bazias (impingatorul, nu portul). Pana la port mai avem o etapa. Un ultim efort. Dar cat de placut. Le picau ochii la miezul noptii, cand am ajuns in sfarsit la Calafat, pe punte. Dar le sticlea fericirea printre pleoape. Asteptasera cu nerabdare imbarcarea pe hotelul plutitor, andocat in larg, spre Vidin, langa Bazias (impingatorul, nu portul). Pana la port mai avem o etapa. Un ultim efort. Dar cat de placut. Ultimele zile de orgolii, de bataie pe subiecte, meschinarii de care ne izbim zi de zi aici, pe Dunare, dar care, daca e sa tragem linia, nici nu conteaza atat de mult. Intr-o zi vom rade. Ne vom intoarce curand printre meschinariile Romaniei de deasupra Dunarii si iarasi vom plange de dorul Dunarii. Dar, vorba cantautorului, e maine departe... Am luat trenul de la Bucuresti la Craiova si am simtit pe pielea noastra ce inseamna alinierea la standardele europene. Ma rog, pe romaneste: ne-am furisat sa fumam. Si nu ma intrebati cu ce cursa am calatorit! N-am sa va spun! Nu vreau sa-l dau de gol pe nasul care a inchis ochii si ne-a lasat sa fumam acolo, langa tampoane. Din Craiova pana la Calafat am mers, via acea statie CFR cu nume predestinat ("Aaaaaaaaaaa... fumati?"), cu cel mai incredibil tren personal din cariera mea de pasager. Merita sa incercati. La fel cum merita sa va spun cat de fericiti am fost sa-l revedem in port la Calafat pe Tase, acest veritabil Jean Passepartout al hotelului plutitor tras spre Bazias (portul, nu impingatorul!) de viteaza Andruska a capitanului Simionov.
Si a fost seara, si a fost dimineata. Si ne-am pus pe drum, care incotro. Fascinanta lume, traindu-si destinul la malurile Dunarii. O Dunare plina de toane
