A vorbi despre viciile lumii de azi intr-o tara ca Romania – in care unii critici s-au grabit sa descopere (cel putin, la nivel literar) un postmodernism fara postmodernitate, un text fara contextul lui propriu – pare cel putin riscant. Si cu toate acestea demersul pe care il propun aici vine dintr-o necesitate interna, indusa de mediul de viata la care sintem obligati sa ne adaptam din fuga, si aceasta parca in afara oricarei reflectii. E ca si cum ceea ce ni se ofera n-ar mai avea nevoie de nici o adeverire, de nici un fel de retorica generala a sustinerii de principiu.
E adevarat ca multe dintre observatiile teoretice desfasurate aici se pot dovedi valabile in primul rind pentru culturile euroatlantice, dar stimulii lor sint autohtoni, sint generati de o anume senzatie de realitate. Dincolo de amestecul de noi naravuri si vechi mentalitati antropo-sociale, de care teritoriul nostru national nu duce lipsa, sint imediat vizibile niste embleme ale imediatului care obliga la o minima conceptualizare.
Noutatea care ne inconjoara si se insinueaza in noi fara nici un fel de rezistenta este fasciculara. Postmodernitatea ataca din toate directiile si-si bate joc de orice ideologie posibila. Televizorul, strada, ziarele, revistele glossy, Internetul, saloanele de frumusete, stadioanele, magazinele, localurile si cluburile au devenit niste imense ecrane cu functionare neintrerupta pe care se desfasoara un mare spectacol narcisist de care romanii n-au mai avut parte niciodata in istoria lor.
-
Dar despre ce istorie mai poate fi vorba? Totul se desfasoara intr-un timp incremenit, care-si regurgiteaza trecutul in reprezentari estetizate, gata dezamorsate prin chiar senzationismul lor de masa (vezi telenovelistica din ce in ce mai previzibila a dosariadei si ridicolul final, cu arpegii nationalist-tribale, al turnirului Mari romani). Totul poate f
