In momentul în care ne întrebăm cu năduf, în România, "de ce nu moare socialismul", uităm de existenţa maidanului ideologic în care stînga şi dreapta au tot atît sens cît codul rutier pentru Tarzan (şi încă...) Ce altceva mai comod, pentru intelectualul român de succes, decît întreţinerea unor vechi confuzii, ca de pildă cea dintre socialism şi comunism, ca şi cînd primul termen n-ar fi cunoscut de lumea întreagă decît în sintagma de tristă amintire Republica Socialistă România; condusă de Partidul Comunist? Nici măcar nu s-a conturat vreo idee socialistă după 1989 că ni s-a făcut deja lehamite de ea: să moară odată, îi spunem victimei care refuză să-şi dea sufletul, încruntîndu-ne la călău. Colac peste pupăză, nici unul dintre intelectualii stîngişti, mai vechi sau mai noi (mai vechi erau mai mulţi, mai noi foarte puţini), nu îndrăzneşte să se revendice public, măcar cît negru sub unghie, de la Marx. Tocmai acum ar trebui ei să-şi dreagă vocile şi să-şi umple stilourile pentru lupte care - vai! - se încăpăţînează să nu înceapă. În Franţa, însă, lucrurile nu stau pe loc. Punerea în chestiune a democraţiei constituţionale şi a capitalismului, mai ales după 11 septembrie 2001, duce, cum e şi firesc, la apariţia unor studii de istoriografie şi istoria ideilor care aruncă o lumină nouă asupra conceptului de modernitate. Este vorba despre Les Anti-Lumičres. Du XVIIIe sičcle ŕ la guerre froide, de Seev Sternhell (Fayard, 2006) şi La Crise de l'origine. La Science catholique des Evangiles et l'histoire du XXe sičcle, de François Laplanche (Albin Michel, 2006), dar mai ales despre impresionantul tom Les Antimodernes al lui Antoine Compagnon (Gallimard, 2005), cărţi care demontează prejudecata echivalenţei dintre modernitate şi progresism. Pasionat de Montaigne şi de Proust, cărora le-a dedicat mare parte din activitatea de cercetare în domeniul istoriei şi teoriei literare (