Mi-am înregistrat un zvîcnet bun al inimii literare citind, în finalul unui articol din Suplimentul de cultură de la Iaşi, acest dens citat din Testamentele trădate ale lui Kundera:
"Îmi privesc interlocutorii; nu au fost nici forţaţi să emigreze, nici întemniţaţi, nici daţi afară din serviciu, nici măcar rău-văzuţi; toţi şi-au trăit viaţa în ţara lor, în apartamentul lor, la locul lor de muncă, şi-au făcut vacanţele, amiciţiile, amorurile. Prin expresia Ťcei 40 de ani oribili» ei îşi reduc viaţa doar la aspectul ei politic. Dar măcar a fost trăită istoria politică a ultimilor 40 de ani ca un singur bloc de orori nediferenţiate? Au uitat ei cînd se duceau la filmele lui Forman, citeau cărţile lui Hrabal, frecventau micile teatre nonconformiste, îşi povesteau bancuri şi, în această veselie, îşi băteau joc de putere?".
Autorul articolului, dl Doris Mironescu, găseşte cu cale să comenteze concis: "Nu e o pledoarie pentru curăţarea de păcate a comunismului, bineînţeles. Ci pentru o depolitizare a memoriei noastre afective şi afectuoase. Posedăm suficiente amintiri din perioada predecembristă care nu au nici o legătură cu comunismul. Cu ele ce e de făcut?".
Nu-l cunosc pe dl Doris Mironescu, dar nici nu cunosc vreun text care în ultimul deceniu, să zic aşa, să fi formulat această întrebare din ce în ce mai extravagantă - pentru mine obsedantă: ce-i de făcut cu...? Nici nu-mi vine să repet cuvîntul; o fac pentru bunul mers al pixului. Depolitizarea e o vorbă grea, o vorbă urîtă, cu deosebire suspectă. Primul impuls e de o duioşie ideologică repede scurtcircuitată de sarcasm: domnule Mironescu, nu-i de făcut nimic, aproximînd imediat şestovian: mai nimic. Nu mai ţine azi această soluţie: i s-ar putea imputa kitsch-ul. Încît m-aş precipita - cu perfidia implicită - cerîndu-ne să renunţăm la a-l invoca pe Kundera ca argument pentru o "depolitizare a me
