Intitulate destul de neatractiv, în ciuda numeroaselor precauţii şi argumente, Gustul eternităţii (Editura Transilvania Expres, 2006), memoriile lui Mihai Gramatopol reprezintă cu mult mai mult decât o lectură interesantă. Fireşte, genul e la modă, perioada - suficient de tulbure ca să declanşeze curiozităţi, aerul tare al personajelor şi al autorului - pe deplin convingător. Măştile unor G. Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cio­culescu, Iorgu Iordan, Miron Nicolescu, Iorga, Moisil etc. capătă câteva rictusuri bizare, nu neapărat blamabile, dar măcar neaşteptate. Mai presus de acestea, însă, există insinuat în cele două volume un adevărat spectacol al gustului - în sensuri oricât de largi - greu de regăsit altundeva într-o regie similară. Să vedem, întâi, cine este acest arbitru al eleganţei şi al etichetelor. În numai câteva linii, Mihai Gramatopol (1937-1998) a fost un redutabil specialist în istoria şi în cultura antichităţii greco-latine, abordată acribic: literatură, numismatică, epigrafie, gliptică, sticlărie, podoabe, toreutică. Plus: doctor în ştiinţe istorice, şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa, cercetător la Institutul de Istoria Artei, apoi la Direcţia Patrimoniului Naţional Cultural. Un istoric aducând cu el rafinatul parfum al arheologiei şi strălucirea filologiei clasice. Fie şi numai prin aceste date sumare, am spus îndeajuns de mult încât să înţelegem cum de, maliţios şi nedelicat uneori, discursul lui Mihai Gramatopol evită una câte una capcanele pamfletului. La fel cum se fereşte de riscurile - de gen, am putea spune - ale megalomaniei. Să scrii despre relaţiile fluctuante şi nu întotdeauna oneste dintre reprezentanţii elitelor intelectuale fără a da impresia de mărunte poltronerii sau de colportaj este, în definitiv, o reuşită de stil. În text şi mai ales dincolo de el. Să te separi - profesional şi uman - de nonvalori, nefiind cu nic