Intre sculptorii afirmaţi în ultimii douăzeci de ani, Aurel Vlad ocupă un loc bine definit şi greu de uzurpat. în afară de Mircea Roman, nici un altul nu şi-a identificat atît de rapid şi de exact universul şi stilistica, după cum nici unul nu şi-a urmărit proiectul cu atîta rigoare. Deşi este în mod vădit un cioplitor, cu o specială sensibilitate pentru lemn, el nu a ocolit nici metalul, nici bronzul şi nici variantele lor industriale, un fel de semipreparate, cum ar fi tabla de exemplu. Şi paradoxul lui începe tocmai aici, pentru că deşi este un artist robust, din specia celor care visează monumental şi meditează frust asupra materialului şi a disponibilităţilor sale, Aurel Vlad şi-a construit personalitatea şi s-a impus în conştiinţa publică printr-un fel de arhitecturi ale vidului, de frize realizate prin decupaj, la limita eposului etno-folcloric cu ironia ludică şi cu pietismul unui meşter de iconostase. Fără a fi eliminat cu totul cioplirea - ea era prezentă măcar în subsidiar atunci cînd sculptorul folosea lemnul -, dar şi fără a o solicita la nivelul realelor sale disponibilităţi, Vlad a redimensionat, în această perioadă, o tehnică aproape ignorată şi mereu suspectată de a nu putea trece dincolo de pragul decorativului; anume decupajul sau, pe numele său artizanal, traforajul. Stîlpi din tablă, din metal şi din lemn, compoziţii complicate sau lesne de citit dintr-o singură privire, crochiuri anatropo- şi zoomorfe sau glose pe marginea marilor teme ale figuraţiei mistice şi-au găsit în această umilă practică a traforajului una dintre cele mai depline forme de exprimare. Dar, în acest proiect urmărit cu multă insistenţă, Aurel Vlad a lucrat de fapt cu o materie absentă, el s-a comportat ca un grafician care îmbină plinul cu golul şi separă prin contur diversele calităţi ale spaţiului. Siluetele umane, formele figurative sau abstracte şi obiectele însele, în a