Scriitorii îşi iubesc cărţile ca pe propriii copii, de aceea când sunt întrebaţi pe care o preferă ezită să dea un răspuns tranşant. Dacă îl dau totuşi, acesta coincide rareori cu preferinţele publicului sau cu ceea ce socoteşte critica a fi cartea cea mai izbutită din creaţia autorului respectiv. Mulţi îşi iubesc cel mai mult ultima carte, câţiva pe cea încă nescrisă. Unii răspund, diplomatic, că ţin la fel de mult la toate, alţii spun, cam ipocrit, că pe nici una, refuză să facă o ierarhie sau sunt imprevizibili. Din bogata lui creaţie, lui Rebreanu îi era mai aproape de suflet tocmai micul roman Adam şi Eva (poate din cauza ochilor femeii întâlnite în ploaie, care-l declanşase). La 7 ani după scrierea lui, când avea aşadar suficientă distanţă critică, afirmă, tranşant, într-un interviu: "În orice caz, mie, din tot ce am scris până acum, Adam şi Eva mi-e cartea cea mai dragă". Şi asta deşi criticii fuseseră aproape unanimi în a avea părerea contrară şi i-o distruseseră bucăţică cu bucăţică sau, mai bine zis, întrucât e formată din şapte avataruri, viaţă cu viaţă. Cioran îşi iubea cel mai mult La tentation d'exister, dar în cazul lui fiecare cititor are altă preferinţă şi e greu de obţinut o dominantă. În fine, mai recent, într-o conferinţă-dialog a lui Mario Vargas Llosa la Bucureşti, întrebat de Gabriel Liiceanu ce carte preferă dintre cele pe care le-a scris, prozatorul a răspuns printr-un subterfugiu: preferă cărţile la care s-a chinuit cel mai mult, cele pe care le-a scris cel mai greu, care, spunea el, "mi-au scos părul alb pe care îl am". De părul alb al lui Llosa sunt răspunzătoare Conversaţie la catedrală şi Războiul sfârşitului lumii. Deşi cu miză mare, politică, e greu de spus că sunt neapărat cărţile preferate de public şi de critică, instanţe aflate şi ele, adesea, în conflict. Puţin mai uşor decât recunoaşterea capodoperei absolute la un scriitor mare