Dacă o revoluţie a fost victorioasă ori pierdută - asta nu se vede imediat: soarta ei devine observabilă doar după trecerea cîtorva ani. Adică atunci cînd revoluţia nu mai poate fi refăcută. Revoluţia maghiară din 1956, înăbuşită în sînge, reprezintă poate cel mai elocvent exemplu. Cu o apreciabilă şi explicabilă întîrziere, au apărut acum doi ani cîteva dintre însemnările lui Imre Nagy, figura tutelară a Revoluţiei. Ele au luat forma unui ciudat şi compozit volum (însemnări de la Snagov, ediţie de Ileana Ioanid, Polirom, 2004), pînă acum unic document de primă mînă privind Revoluţia maghiară şi editat în româneşte. Paginile confesive ale bietului Imre Nagy care, peste doar cîteva luni, avea să fie asasinat de sovietici şi de comuniştii maghiari în urma unui simulacru de proces, capătă involuntar alură testamentară; rareori atîta luciditate şi generozitate s-au putut alia cu atîta naivitate, cu iluzia "îndreptării" sistemului comunist; dar asta e altă poveste. După cum rezultă din culegerea de documente citată, România s-a aflat implicată direct în tragedia din urmă cu o jumătate de secol, şi încă într-un mod lamentabil. Citim printre rîndurile documentelor oficiale, emanînd de la Comitetul Central din Bucureşti, situaţia de fapt: poporul român, în special intelectualitatea, exasperat de opresiunea sovietică şi gata să urmeze exemplul maghiar; în faţa lui, nomenclatura tremurînd de frică, în stare de orice pentru a-şi păstra privilegiile. Modul în care Gheorghiu-Dej şi cei din jurul său, între care un loc important îl ocupa deja Ceauşescu, s-au comportat cu membrii Guvernului revoluţionar maghiar, aduşi cu forţa în România, a fost abject. Doar suferinţele imense a mii de români, provocate de aceeaşi Revoluţie de la Budapesta, ar putea eventual să răscumpere - într-o balanţă universală şi eternă - ruşinea de care ţara noastră s-a acoperit atunci. După ce i-a ţinut are