În România sînt două feluri de jurnalişti: săraci şi bogaţi. Săracii scriu. Bogaţii încasează. E o diviziune a muncii care a început de mult, poate înainte de 1989, cînd primii jurnalişti învîrtiţi priveau în zare de pe aeroportul Otopeni, spre valizele pline cu blugi, videocasetofoane şi cafea. Pe vremea aceea, să ieşi din ţară în delegaţii însemna să ieşi din anonimat - chiar şi fără să scrii bine, aveai asiguraţi admiratorii la întoarcere.
După Revoluţie a fost mai complicat. Banii au început să circule şi pe alte culoare, iar jurnaliştii au avut de ales: jurnalism gratis, de Piaţa Universităţii sau jurnalism just, principial, din cel care se punea pe foc, seara, în aceeaşi piaţă. A fost o epocă a jurnalismului fără ştiri, doar cu păreri bine înfipte în pagină. Unele sincere, naive şi gratis, altele şirete, abjecte şi pînă la urmă bine plătite. Finalul? Cei care-i înjurau în ziare pe tinerii din Piaţă că iau dolari de la duşmanii ţării au devenit, pe rînd şi fără excepţie, milionari în aceeaşi monedă. Soarta e cîteodată crudă în România, dar numai cu cine n-are un amic care o cunoaşte şi poate pune o vorbă bună...
În această vreme de început s-au sedimentat mari averi: iniţial au plătit politicienii şi întreprinderile de stat, apoi au început să dea şi privaţii. Prăbuşirea pieţei, a numărului de cumpărători, i-a pus pe managerii din presă în situaţia de a învăţa să trăiască din expediente. Pînă prin â96, să vinzi o gazetă însemna, în primul rînd, bătălia de la tarabă şi apoi cea din birourile sponsorilor. Ultimii, oameni cu probleme, în căutare de linişte.
Cine a fost, totuşi, primul? Şantajatul sau şantajistul? Jurnalistul înfometat sau mafiotul în căutare de advertoriale sau chiar atacuri la adresa concurenţei? Istoria presei, nici măcar cea a domnului Marian Petcu, n-are un răspuns. Să spunem de la bun început că nu se fura peste tot. M
