Amândoi au in jur de 60 de ani. Unul este chel, bine barbierit, zvelt, fara pic de grasime pe nicaieri, cu o privire vioaie si o gura mereu deschisa. Celalalt e mai lent in miscari, cam nebarbierit, cu parul vâlvoi, tacut, dar in mod evident foarte atent la ce se intâmpla in jur, cu câteva kilograme in plus. Un fel de intâmplare ma pune cu amândoi fata in fata, dupa aproape douazeci de ani. Pe ambii i-am cunoscut in diferite momente ale vietii, apoi le-am pierdut urma: unul a emigrat in Canada, celalalt in Italia. Nu se cunosc intre ei, asa ca le cer acordul reciproc si ne intâlnim la unul din restaurantele Bucurestiului, cu mâncare buna, preturi relativ mici si spatii unde te poti izola - asa, ca sa nu vina câte unul la masa si sa te intrebe de ce se cearta Geoana cu Iliescu. Geoana cu Mitrea. Sau Dincu cu Iliescu. In fine, unul cu altul. Gustam câte ceva si incep povestile. Grasutul ursuz a plecat in 1992, avea aproape cincizeci de ani, divortase de nevasta-sa, isi cam pierduse serviciul - era inginer la o „gaura neagra“ - cum se spunea pe atunci. Cum adica isi „cam“ pierduse serviciul? O slujba o ai sau nu o ai, intreb eu cu obiceiul aceluia care când pleaca pleaca de tot, iar când vine, vine cu toate cele. Adica era clar ca fabrica nu are nici o sansa, imi explica el rabdator, produceam aceleasi trasnai de trei decenii, nu mai mergeau nici macar pe piata ruseasca, cât eram noi de mândri ca din doua sârme faceam un bici, era clar ca nu putea face nici un fel de concurenta nimanui. Unii spuneau ca ne va da guvernul bani sa ne retehnologizam, altii ca vom fi cumparati de un mare concern italian, aiureli. Câtiva plecasera deja in sectorul privat, facusera firme de taxi, magazine, firme de transport, ferme, totul in mic si luat de la zero, mergea, cum se spune in Italia, „cu zâmbete si capace“, adica tarâs-grapis. Eu n-am vrut asa ceva. Stiam ca la aproape 50 de ani n