Discutiile recente legate de procesul de clarificare doctrinara in spatiul politic de centru-dreapta romanesc ne fac sa aruncam in mod reflex o privire catre experienta occidentalilor in aceasta privinta. Exercitiul este cu atat mai interesant cu cat ideologia dreptei occidentale contemporane - si aici este vorba de dreapta democratica, adica "centru-dreapta" - este marcata de o interesanta tensiune interna. Indiferent de numele sub care sunt anuntate si indiferent de prezenta sau absenta in corpul lor a unor aliaje ideologice suplimentare, intotdeauna regasim in aceste sisteme de idei doua componente majore. Pe de-o parte, o recuperare a liberalismului clasic individualist, pro-piata, pro-libera initiativa, iar pe de alta parte, o reformulare a unor teme conservatoare legate de rolul comunitatii, familiei si religiei in ordinea sociala, dublate de preocupari legate de functia statului ca garant al solidaritatii sociale. Acest dualism a devenit foarte evident in special dupa revolutia Thatcher-Reagan din anii ‘80, cand raportul de forte in cadrul acestei sinteze ideologice s-a inversat si elementul clasic liberal, pro-piata, a ajuns principalul motor al miscarilor de centru-dreapta din lume. Intrebarea ce se ridica imediat este: de ce aceasta combinatie aparent paradoxala? Pana in perioada interbelica, liberalismul clasic si conservatorismul erau doua forte antagonice. Logica pietei libere si a emanciparii individuale, acceptarea si chiar teoretizarea schimbarii sociale radicale de catre liberalism intrau de multe ori in contradictie cu logica conservatoare, ce punea accent pe continuitate, organicism comunitar si stabilitate. Un prim raspuns este ca cele doua curente au fost fortate sa coabiteze pentru ca au fost comasate de presiunea totalitarismelor de dreapta si stanga. Acestea, in conjunctie cu marsul social-democrat, au facut ca diferentele dintre cele doua viz