Fericit acela care, ascultînd, "poate lega şi strînge laolaltă, ca într-o avere nevisată, poveştile risipite la întretăierile timpului". Modestia limbajului nu trebuie să ne inducă în eroare: Ştefan Bănulescu pune în delicateţea frazei atît sugestia bunului povestitor, cel cu urechea deschisă în afară şi cu ochiul întors lăuntric, cît şi pe a cititorului care, avid, caută în Utopia oricărei cărţi deliciile infantile încrustate de basm în preistoria spiritualităţii sale. Născut într-un sat dunărean la 8 septembrie 1926, autorul Cîntecelor de cîmpie se stinge în 1998, lăsînd deschisă poarta spre un regat imaginar a cărui "poeticitate esenţială" (G. Dimisianu) nu dizolvă cu totul parabola ori simbolul. Dropia, de pildă, motiv brodat în fire evanescente, se poate descifra în triplă ipostază: o pasăre greu de vînat, o fată de peţit dispărută, un topos rîvnit, dar imposibil de atins cu pasul. Nu este nicicum de mirare că această lume regresivă cu punct de sudură în mit, cu personaje ce iau în serios sinceritatea instinctului ritualic este asemănată cu stiluri ce-şi trag savoarea din duhul arhaic ori din contrarietăţile "realismului magic", de la V. Voiculescu, Creangă şi Caragiale pînă la Mircea Eliade sau M. Sadoveanu. Lista nu se închide aici, cu atît mai mult cu cît literatura universală este şi ea răvăşită în căutarea modelelor de sugestie (Marquez, Swift sau Gogol). Este meritul lui Şt. Bănulescu de a fi ştiut să ofere cititorului aflat în plină explorare a unei creaţii absolut originale reconfortanta iluzie a lui déjŕ lu. "Mozaicarului prin structură" - cum îl numeşte C. Regman - nu-i displace migala îmbinărilor insolite şi în felul acesta apar sinteze de "vrajă folclorică şi coşmar modern" (L. Raicu), ori "ceaţa" care "întoarce o lume modernă în indeterminarea vremurilor mitice" (N. Manolescu). Fascinat de personaje baladeşti, cum sînt Andrei Mortu sau Costea Nebunu