Vanzoleala din jurul nominalizarii si apoi al numirii unui comisar european din partea Romaniei sunt, in felul lor, o premiera in istoria noastra. Intr-adevar, in genere, in trecut numirile de acest fel se faceau cu mai putina zarva si cu mai multa eficienta. Stirile despre asemenea reprezentanti, este drept, nu pe directia vest, ci la Poarta Otomana, ne vin de prin secolul al XVI-lea, cand Tarile Romane, odata intrate in sfera de dominatie turceasca, au avut nevoie de reprezentanti permanenti in preajma sultanului de la Bosfor. Cronicile denumesc acest tip de functionar domnesc capuchehaie. Exista un capuchehaie venit din Moldova inca din vremea lui Petru Rares, iar din Tara Romaneasca poate chiar mai devreme. Si Transilvania, odata transformata in principat autonom, si-a trimis reprezentantul la curtea Semilunii, cu acelasi scop, chiar daca nu cu acelasi titlu, dupa cum arata "Dictionarul institutiilor feudale din Tarile Romane" (1988). Insa in timp ce in primele doua voievodate numirea capuchehaiei se facea de catre domn, in principatul ardelean dreptul de a numi reprezentantul revenea dietei. Romania a mostenit, astfel, doua traditii diferite. Conform primei, exista o legitimitate in nominalizarea comisarului european de catre reprezentantii executivului. Cea de-a doua tinde insa sa lase pe seama legislativului aceasta indatorire.

Discutiile care s-au purtat pana sa apara pe firmament numele lui Varujan Vosganian si apoi, in runda a doua, al lui Leonard Orban au fost, de fapt, o batalie purtata intre premier si presedinte. Traditia moldo-munteana s-a afirmat astfel in toata splendoarea mostenirii sale confuze: cine este cu adevarat "domnitor" in Romania de azi? Presedintele, mai-marele prin excelenta al statului, ca in Franta, sau prim-ministrul, precum in modul de functionare al Marii Britanii? Oricare ar fi raspunsul la aceasta intrebare, este limpede ca