O călătorie este întotdeauna o aventură care implică pînă la epuizare trupul şi mai ales spiritul. De altfel, încă de foarte timpuriu, călătoria devine parte din educaţia unui tînăr plecat nu numai să studieze, nu numai să înveţe, ci şi să cunoască un alt mod de viaţă, alţi oameni, alte maniere de a gîndi şi de a se comporta. Exact ca un spudeu din epoca Renaşterii m-am simţit mai zilele trecute cînd, printr-o întîmplare a sorţii şi prin bunăvoinţa Institutului Cultural Român proiectul meu a fost selectat pentru colocviul internaţional "Venezia e il Levante tra il XIII e il XVIII secolo", organizat între 19-20 octombrie de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia.

Aşa că în cele trei zile am încercat să descopăr cît mai mult. Să vizitezi Veneţia la ora şase dimineaţa, cînd străzile sînt încă pustii, iar turiştii şi aparatele lor agasante n-au invadat încă străzile, este o plăcere. Trecutul te priveşte din fiecare colţ, fiecare pod, fiecare casă, fiecare biserică, fiecare clădire, fiecare statuie, fiecare culoare, toate primesc aici semnificaţii aparte şi spun poveşti uimitoare despre iubiri, bătălii, tratate de pace, comerţ sau negoţ. Bineînţeles că am avut alături de mine un ghid experimentat, un prieten, bun cunoscător al oraşului, care îmi explica în şoaptă, deşi nu era nimeni care să ne audă la acea oră a dimineţii, frumoasele istorii ale oraşului. Şi astfel mi-au trecut pe lîngă urechi istorii şi întîmplări care mai de care mai uimitoare. Mi se şoptea: "Azi trebuie să vedem casa cu mauri. Au fost aduşi de la Constantinopol, de altfel se observă că nu sînt cu totul încadraţi în construcţia casei". După alţi cîţiva paşi ne îndreptam spre "casa lui Tintoretto", apoi spre "casa cu cămilă", iar istoria tînărului arab îndrăgostit de frumoasa veneţiană îmi va inspira poate cîndva o poveste. Ajungem la "Puntea suspinelor" şi ne lăsam în